Marturia unui toxicoman

Nu are rost sa spunem vorbe pompoase , îl lasam pe el să vorbească. Tu poate-ţi faci timp să citeşti. Poate chiar înţelegi ceva. Nu te grăbi să-l condamni, în primul rând înţelege-l... ATENŢIE, MATERIALUL ESTE DUR!

19 ani, V.B., Student:

" Simţeam că mă strânge o gheară invizibilă de gât.

Nu mai suportam familia, mamă, fratele. Furasem totul din casă, să vând, să-mi procur doza.

Acum nu mai am bani... Nu ştiu cum, fur, fac ceva, omor, şi tot fac rost.

Simţi că durerea oaselor te ameţeşte crunt, că înnebuneşti la propriu, îţi dau lacrimile şi te gândeşti că venele astea pline de înţepături sunt atât de goale... şi cu fiecare clipă care trece, nu ai cu ce să le umpli şi să-ţi domoleşti durerea asta fizică!

Trăiesc cu spaimă că mâine voi fi mort dacă nu mai iau! Nu pot scăpa, am fost la dezintoxicare dar nu mai pot. Am voinţa anihilată, nici măcar dragostea faţă de cei dragi nu a învins în cazul meu. Durerile astea fizice, crunte, faptul că nu poţi respira şi starea de sevraj te omoară la propriu.

Sunt sclav şi orice aş face, nu mai pot scăpa. 

Am 19 ani, ştii? Dacă te uiţi la mine, îmi dai cu cel puţin 10 ani mai mult. Mi-am furat singur tinereţea şi sigur mor. Ai mei sunt disperaţi, mama e în depresie de un an. Au încercat tot, şi poliţie, şi tot.

Măi, când nu îţi iei doza (şi acum sunt de câţiva ani pe heroină) simţi că efectiv te spargi în mii de fărâme şi pierzi contactul, simţi că nu mai ai puncte de reper şi ţi-e atât de erau...

Trebuie să iau doza, să-mi revin chiar şi pt câteva minute de falsă rezistenta... deja nu mai e plăcere, e sclavie... altfel te omori luându-ţi gâtul.

La început luam LSD sau iarba... acum heroină... înainte le combinăm... Când îmi iau doza, simt o indiferenţă şi o detaşare... nu îţi mai pasă de nimic, eşti liniştit. Când îţi revii după ce trece efectul, doreşti liniştea aceea înapoi. Nu vrei să-ţi mai ţiuie urechile. Nu vrei să mai vezi pisici pe pereţi, fiare în minte scormonind în creierul deja gol.

Culmea e că, în momentul efectului, ţi se acutizează simţurile. Te simţi cel mai cel. Apoi, trece efectul şi nu mai simţi nimic, dar NIMIC pentru nimeni, nici măcar pentru tine.

Ce simţi, e fizic... durerea cruntă, furia că nu ai doza, indiferenta... începi să te tai pe braţe cu un cuţit, ca să maschezi durerea sevrajului cu altă durere, dar nu scapi. Poate scăpa cei cu adevărat puternici. E marea mea dragoste, sunt cu totul al drogului. Nu-mi mai aparţin mie însumi.

Mă uit la voi, ăştia din jur şi de pe stradă. Dragoste? Neah. Viaţa frumoasă? Ce e aia?

Mă întrebi de ce am început să iau? Nu am să-ţi spun că am început pentru că tata o bătea pe mama, sau pentru ca frate meu e bolnav psihic, sau pentru că nu aveam bani de una şi alta, nu! Nici măcar pt că aveam anturaj care se ocupă cu aşa ceva.

Nu, a fost alegerea mea şi numai a mea. Am ales un drum de pe care nu vreau să mă întorc, nici măcar cu riscul morţii. O idee aş vrea, dar durerea este mai puternică decât mine. Nevoia, simţul!

Mă uit la mama şi nu simt decât milă. Faţă de ea, de mine, de toţi cei din jur, căci le-am furat şi lor vieţile. Şi cu toate astea, abia aştept următoarea doza. Nu îmi doresc deloc să mă trezesc dimineaţa şi să nu am doza... e atât de parşiv drogul!"

=================================================================

Ai citit şi ai participat la o fărâmă din drama unui toxicoman. Ce părere ai?